Iisus Hristos ESTE ortodox!

    Se spune despre Părintele Arsenie Papacioc că e un sfânt în viata. Unii descriu mersul lui ca fiind imponderabil si-l vad invesmantat în lumina. Altii simt deja miros de moaste în preajma lui. Iar maicutele de la mănăstire marturisesc că “acum, în post, părintele e doar cin ingeresc, e de asa subtiime, ca-l poti ridica intr-o mana, nu mai e trup în el, doar duh”.

Pe mine, Părintele m-a lasat să vad în el Omul. Nu e putin lucru să poti zari, cu sufletul abia intredeschis de emotia miracolului, un sfânt punându-si aura deoparte si cerând odihna. Puterea pe care Dumnezeu i-a incredintat-o, pentru a ne milui pe noi, e o dulce povara. Crucea, grea de spovedaniile miilor de credinciosi ce i-au trecut pragul chiliei în juma de secol, ii apasa umerii si inima. Dar Părintele o poarta cu drag, spre mântuirea noastra. Si nu sufera decât atunci când, pe drumul Golgotei de astazi, mai aude voci trufase, care încă se indoiesc.

Era trecut de mult de ora pranzului când ne-a primit în chilia sa. Dis-de-dimineata tinuse liturghia, apoi plecase la capataiul unui suferind, după care se intorsese la mănăstire si spovedise coada lunga de oameni de dînaintea noastra. Si ne-a primit, desi era obosit, flamând si impovarat. Intr-o camaruta vecina, o maica ii incalzea pranzul. Probabil ca ar fi dorit să manance, dar n-a vrut să o faca înainte de a potoli foamea noastra.

Si l-am necajit pe Părinte cu multe din intrebarile puse. Erau intrebari adunate, înainte de plecarea spre Techirghiol, de la oameni cunoscuti sau straini mie, carora le fagaduisem solutii pentru incertitudini. Uitasem că numai Dumnezeu poate să vindece indoiala… Părintele a raspuns si la acele intrebari pe care le socotea erezii. Cu durere în glas, cu truda. Căci nevazuta cruce apasa si mai tare pe umerii sufletului lui. M-a dojenit si, prin mine, a certat blând lumea din care veneam si care încă mai cere si semne, si socoteala lui Dumnezeu. Iarta-ne, Părinte!

DESPRE DUMNEZEU

E un păcat, Părinte, ca drumul spre suflet să treaca prin minte? Să mai cauti explicatii despre Dumnezeu, după atatea dovezi de iubire pe care ni le-a dat El? E păcat, de pilda, să intrebi de când e Dumnezeu în lume, cine L-a creat?

Papacioc: Nu raspund nimic! Dumnezeu exista si va veti convinge!

Sunt tineri care-si pun aceasta intrebare, incercând să-si explice totul… “El ne-a creat pe noi, dar pe El cine L-a creat?”…

Papacioc: Uite, m-au mai intrebat multi asta, spunând “nu exista Dumnezeu”. Si le-am spus: “Ma, dar daca exista?”. Ce fel de intrebari sunt astea? Cum ar putea să intrebe un obiect pe cel care l-a făcut “cum m-ai făcut?”…, pai, iti sta mintea în loc cu intrebari asa de… “Cum L-a făcut?”… Astea sunt eretice si numai necredinciosii intreaba chestiile astea. Aici este grozavia si un lucru trebuie să constatati: suntem făcuti! Nu putea să ne faca decât un mare Mester! Nu vedeti? Gândim, poetizam, ne inspiram, vedem, viersuim, ne iubim, cream o serie intreaga de lucruri grozave care sunt dincolo de obiectiv, dincolo de abstract. Cine a făcut aceste lucruri? Si noi intrebam cine L-a făcut pe Dumnezeu?! Pai, tocmai asta este: Dumnezeu a făcut totul si stiti cum a făcut? A zis să se faca si s-a făcut! “Cine L-a făcut pe Dumnezeu?” Pai, cine va poate raspunde? Te vei convinge. Te vei convinge…

Cum trebuie interpretata fraza “crede si nu cerceta”?

Papacioc: Asta nu este în crestinism! Nu este în crestinism asa ceva, au făcut-o oamenii. E bine să crezi si apoi să cercetezi, dar nu e o porunca anume “crede si nu cerceta”… Crede si cerceteaza! Fetita scumpa, va jucati cu lucrurile astea, Doamne fereste! Va spun, un frate al meu care a fost impuscat, baiat destept, dar care nu credea în Dumnezeu până la varsta asta, stiti, până în 18 ani, a fost prins de o ploaie în câmp, cu niste trasnete. Si, ca să scape, a inceput să zica “Doamne ajuta!”. N-a patit nimic si a constatat “A, deci exista!”. L-a surprins. E în firea noastra asta, dar sunt niste lucruri asa de importante, încât depasesc orice logica si chiar si, în sfârsit, ratiunea asta, care tot de Dumnezeu e data. Dar tot cu o marginire ne e data.

Când un om devine credincios, cat la suta e alegerea lui si cat a lui Dumnezeu? (Părintele rade). Este scris în Biblie ca pe alesii Lui, El i-a hotarat de la inceput…

Fetita scumpa, nu se misca fir de par fără voia Lui Dumnezeu, zice. Si eu, la varsta mea de 90 de ani, m-am convins de lucrul asta. Pentru ca am avut foarte multe ocazii în care viata imi era în primejdie. In pustnicie, cu lupi, cu ursi, o serie intreaga de lucruri, si nu-mi dadeam seama în momentul acela de ce s-a întâmplat, de-am fost salvat atunci. Ca era ilogic si totusi am fost salvat! De la Dumnezeu vin toate. Dar pe miscarea noastra. El zice, la proorocul Isaia, “dai vointa, iei putere!”. Si intr-adevăr, daca vrei să faci ceva – ceva binecuvântat, fireste – porneste si te roaga la Dumnezeu si El te ajuta! Pe toti ne-a creat Dumnezeu inzestrati, cu minte, cu ratiune, cu vointa proprie.

De fapt, toti suntem printre cei alesi…

Toti, nici vorba! N-a creat pe unul anume, pe toti vrea să ne mântuiasca! Insa ne-a creat liberi. Când a predat Dumnezeu lui Moise Tablele legii, i-a spus: “Moise, aici e viata, aici e moartea! Aici e binecuvântarea, aici este blestemul!”. Suntem creati liberi. Niciodata o creatie nu e buna, daca nu e si cu un pic de libertate. Ca să respiram, ca să… Si să avem meritul ca facem si noi. Adică, noi să pornim si sigur ne ajuta Dumnezeu. Căci meritele tot ale lui Dumnezeu sunt, dar plata o primim noi.

Cum comunica, în zilele noastre, Dumnezeu cu lumea? Care sunt semnele cele mai evidente ca El încă ne iubeste si ne iarta?

O să trasneasca pe ici, pe colea, ca să va saturati! Asta-i raspunsul (rade)… Pai, mata nu vezi, mai fetito? Nu vezi ca rasare, ne da lumina, ne da cutare? Voi credeti la întâmplare si eu trebuie să va spun semnele… Toate sunt! Mai mult va spun si nu va spun eu, El zice: “Nu se misca fir de par fără voia mea!”. Fetito, si nu e o interpretare gresita, pentru ca s-au făcut si sinoade pe cuvântul acesta al Mântuitorului, ca tot ce-a spus El e adevărat, nu-i gluma, ca e Dumnezeu, fetito! E Dumnezeu care ne-a creat, stie totul. Orice gând! Fetito, da forma tuturor momentelor istoriei Dumnezeu, tot El conduce. Si un fir de par care misca stie Dumnezeu de el. Precis asta, nu-i figura de stil!

De unde stim noi, ortodocsii, ca drumul credintei noastre este cel bun?

Pentru ca facem cum ne-a spus Hristos. El ne-a propovaduit: “Eu sunt Calea, Adevărul si Viata”. Si facem ce a spus El. Deci, El era ordodox. El era adevărat.

Iisus Hristos era ortodox?!

Problema se pune după ce au intervenit caderile. La 1054 s-au despartit catolicii si celelalte…, si atunci au inceput intrebarile. Ca adevărul acesta era, dovedit prin minuni. Pentru ca dogma se numeste: adevăr de credinta revelat, cuprins în scriptura si-n traditie, practicat si aprobat de biserica. Deci, asta este! Aici, în Biserica, a fost o traditie: noi am trait 1054 de ani, de ani!, nu 1054 de ore sau de zile, ci de ani! Si s-au despartit catolicii si-au inceput intrebarile: ca au dreptate, ca n-au… Dar noi, ortodocsii – chiar si cuvântul ortodox inseamna adevărat – traim cum ne-a spus Hristos. Deci, El ne-a spus, El e ortodox!

DESPRE MÂNTUIRE

Ce trebuie să faca un crestin pentru a fi mântuit?

Să faca ce a spus Hristos. Să se spovedeasca, să tina de biserica, de valorile care-l ajuta la asa ceva. Si să iubeasca pe oricine, ca iubirea e criteriu de judecata. Fără iubire nu poti să faci nimic. Rupe din tine si pentru altii! Căci pe Dumnezeu il iubim în masura în care iubim oamenii. Masura asta este, ca noi traim si-n masura în care ne iubim. Nu se pacaleste. Asta e, să duceti o viata crestina. Si, fără discutie, să va spovediti, unde ne-a dat Dumnezeu puterea asta, să ne iertam intre noi cu darul preotiei. Ca spune: “Ce iertati voi, iert si Eu, ce dezlegati voi, dezleg si Eu”. Si din nevoia asta s-a făcut preotia.

Cum să facem să ne iubim vrajmasul?

Va dau un sfat: nu poti să-l iubesti pe vrajmas de prima oara, dar asaza-te pe pozitia să nu-l urasti. Si, daca te gaseste moartea pe pozitia de a nu-l dusmani, tu mori ca un iubitor de vrajmasi, cu harul lui Dumnezeu. Macar să nu se dusmaneasca oamenii, căci vorbele de rau, fetito, au umplut iadul. Vorbele de rau se inregistreaza de către Biserica la ucidere morala. Deci, esti ucigas daca vorbesti de rau. Pentru ca, repet, criteriul de judecata este iubirea. Si asta nu numai ca nu e iubire, dar e ucidere, Doamne fereste!

De ce e nevoie să ne spovedim?

Pentru ca te iarta de păcate! Să stii, mata n-ai auzit?, v-am spus ca “ce iertati voi, iert si Eu”, cu darul preotiei pe care-l avem. Păcatele ori se spun aici spre iertare, ca ne-a dat putinta să ne iertam acum intre noi, cu darul preotiei, ori se spun la Judecata de apoi, dar nespuse nu rămân! Pentru ca Dumnezeu poate să faca orice. Dar un lucru nu poate: să-si calce cuvântul! A spus asa, asa face. Deci, raiul e plin de păcătosi pocaiti, si iadul – plin de păcătosi nepocaiti, ca nu au ascultat de ce a spus Dumnezeu. Suferinta, fetito, e foarte necesara, să stiti. Nu se poate fără suferinta, adică fără jertfa. Mântuitorul a spalat crucea de-a salvat lumea!

Părinte, dar, după ce te spovedesti, pleci cu sufletul curat, iar diavolul, care te simte…

Te simte totdeauna!

Atunci lupta mai indarjit să te castige de partea lui. Deci, spovedania e o victorie, o curatire a sufletului, dar si un nou inceput de lupta cu diavolul…

Pai, da. Dar ce, lupta se opreste vreodata? Facem o viata buna nu ca să ne luptam cu diavolul, ci să ne mântuim. Ca ne ataca si diavolul, e altceva, dar el e un tolerat, el nu e o putere. Nu va dati seama? Satana – daca Dumnezeu e totul, e putere dumnezeiasca – el e o faptura, e un tolerat, e cazut, e blestemat… Dar traieste ca să ne amageasca, stiti, să ne trezeasca. Are si el un rost.

Daca tot vorbim despre el, spuneti-mi de ce e un păcat mândria?

Mândria? Pentru ca, uite, el a cazut din Cer cu parerea de sine. A pretins ca este Dumnezeu, ca ar fi vrut să fie Dumnezeu. Si numai prin doua cuvinte: “Eu sunt…”– atât a zis satana. Ar fi vrut să zica: Eu sunt Cel Ce sunt, adică Dumnezeu. Dar a cazut. Si va inchipuiti, s-a pedepsit în forma cea mai grozava si mai cumplita. A intrebat asa un frate, prin Pustnicu, zice “Părinte, imi vine mândria”. Si celalalt i-a raspuns: “Bine faci, fiule, ca tu ai făcut Cerul si Pământul!”. “N-am făcut, părinte”, “Mai, da’ destept mai esti, ca Acela care le-a făcut s-a smerit!”. Adică, Iisus Hristos Fiul. E groaznica asta, parerea de sine. Să te supui, ca prin smerenie vin toate harurile asupra noastra si salvarea noastra numai prin smerenie e, pentru ca El este puterea suprema. Si, oricat am fi de grozavi, tot suntem departe de a implini ce-a spus. Asa…, de dincolo de inchipuire. Si, sigur ca toata lumea se va convinge. Eu, la varsta mea, după zeci de ani de preotie, am fost la multe capataie de morti. Toti incepeau să vada dracii, intrau în lumea cealalta, si toti doreau să mai traiasca o zi, să se pocaiasca. Ca vazusera ce-i asteapta… Sunt semne, fetito, în fiecare clipa, daca esti credincios. In fiecare clipa sunt semne grozave.

Stie cineva cum arata iadul?

Pai, cum să nu se stie? S-a si descoperit o parte din iad. Iadul, mai intai, e numai si numai intuneric. E un foc care arde continuu, fără să-si inchipuie lumea ce putere are, de mii de ori mai multa putere calorica decât asta de aici. Si e si intuneric. Si esti singur. Singur, nu te vezi cu nimeni. Pe cat timp? O vesnicie. Vesnic, vesnic, intotdeauna, niciodata altfel! De asta acum, pentru noi cel mai scump lucru dat de Dumnezeu este timpul pe care ni l-a ingaduit să ne pocaim. Acum suspinam, ne pocaim, ne iertam, uite, prin asta (n.r. – arata patrafirul), ne-a dat toata posibilitatea să ne salvam.

Iar raiul cum arata?

Pai, n-am fost acolo, să stiu (rade). Fericirea fericirilor, ce mai intrebati acum…

Necuratul poate lua vreo infatisare pe pământ?

Fel de fel de infatisari. Poate avea chipuri, insa noi avem putinta de a discerne lucrurile, de a ne da seama daca e sau nu drac. Dar ia chip, el zice ca e Hristos, ia chip fel de fel… Dar, daca te învăta altceva decât stim ca trebuie să fim, adică să nu te inchini, să nu te rogi, daca apare si-ti spune asta, tu trebuie să te inchini si să te rogi, pentru ca crucea este Sfânta Treime cu toata inaltimea, toata adancimea si toata latimea (n.r. – se inchina). Tatal, Fiu si cu Sfânta Treime e invocata în Sfânta cruce si de aceea si fuge dracul de ea. E arma noastra de mântuire.

Daca este un crestin care crede, în sufletul lui, în Dumnezeu, dar merge pe calea de mijloc, are o viata mai calaie asa…, nu prea se duce la biserica, nu tine post…

Fetito, acela nu este un credincios care se spune ca e salvat! Daca nu te manifesti, degeaba. Adică, degeaba pe undeva crezi, căci faptele te mântuiesc! Faptele pe credinta, nu credinta fără fapte! Faptele, nu “dolce far niente”, dulce trândavie… Iar la biserica nu te duci degeaba, acolo primesti haruri deosebite. Ca si daca intri intr-o parfumerie si nu cumperi nimic, când iesi afară tot mirosi a parfum, dar intr-o biserica? Chiar daca n-ai venit să iei ceva anume. Duhul sfânt te ajuta, te lumineaza.

Ce calitati trebuie să aiba un preot pentru a fi un bun duhovnic?

Să aiba constiinta ca are putere mare, să aiba cumintenie, să fie activ. Să fie cum spune Biserica, să le slujeasca oamenilor, să spovedeasca cu ravna. Bineinteles ca are dreptul si el, ca e tot om, să se apere. Sunt intrebari la care numai prin fapte se poate raspunde. Duhovnicul trebuie să respecte cu foarte multa dragoste pe cel care spune lucruri foarte grave. Pentru ca daca scapa unul de la inec, de la o apa pâna la gât, e un merit. Dar nu-i mai mare meritul ca l-ai scapat pe altul de la o apa foarte adânca? Este o bucurie pentru cel salvat si nu-i mai arde să-l certe, ca de ce e ud?

DESPRE COPII

De se sufera copii, părinte? De ce se imbolnavesc copiii mici, de ce copii de 3-4 ani sunt bolnavi de cancer?

Va intreb si eu: “De ce?”

Nu stiti raspunsul…

Stie Dumnezeu de ce, ca sunt cu rost mare. Faptele părintilor, neastamparul lor, se rasfrang asupra copiilor. Părintii care au făcut impreunari nepermise, au făcut o serie intreaga de lucruri de paganism, pentru ca nu se casatoresc pentru scopuri inalte, ci pentru placeri. Dar placerile nu sunt scopuri, sunt conventionalitati. Scopul este stimularea continua reciproca pentru mântuirea sufletelor. Pentru ca, uite, se casatoresc sau, mai bine zis, se impreuna, si rămân insarcinate, si zamislesc copii în posturi, în astea, toate sunt niste rânduieli care nu trebuie incalcate. Rabda Dumnezeu, se mai poate face si exista ingaduinta, ca cei mai multi copii sunt sanatosi, dar se nasc si malformati. Pentru păcatele părintilor.

Părintii mai pot face ceva să indrepte acest rau?

Pai, se lupta să faca, dar e foarte greu, ca el exista asa. Se mai poate, mai sunt sanse… Să se pocaiasca! Citim toata ziua pentru ei, ca multi vin cu copii la mine.

Ce se întâmpla cu sufletele copiilor morti înainte de a se naste?

Copiii morti, daca sunt botezati, devin ingeri. Cei care sunt nebotezati, cei avortati sau morti fără botez, exista si ei! O parere relativa a unor Sfinti Părinti spune ca pruncul avortat “nu ar fi la bine, pentru nebotez, nici la rau, pentru nevinovatie”. Nu ma amestec, noi ii pomenim la proscomidie, stiti, pe “pruncii înainte de vreme”, căci “pruncii înainte de vreme” sunt copiii acestia avortati. Proscomidia e pregatirea liturghiei, unde se transforma painea în trup. Si, înainte de asta, facem o pomenire acolo, vii si morti, toate categoriile de morti…

Iar sufletele acelor copii unde sunt, intre rai si iad?

Asta nu putem spune. Dar, pentru ca nu sunt botezati, si Mântuitorul spune: “Numai cine va fi botezat…”, nu sunt în Raiul Raiurilor, dar si pentru nevinovatie – nu sunt în chinuri. Asta ar fi o judecata a noastra, a oamenilor. Pentru ca fără discutie ca sunt nevinovati, dar exista! Si nu pot fi în chin!

Se mai pot ruga părintii pentru sufletele acestor copii?

Se pot ruga, sigur! Ei ne vad! Pentru ca acesti copii exista, chiar dreptul roman spune: “in fast conceptus…”, “copilul, odata zamislit, are drept de cetatean”. Copilul e autonom în pantecele mamei, nu e mama stăpâna pe el.

Familiile care nu pot avea copii ce păcate grele au? Si ce pot face pentru a fi daruiti?

Au păcate de tot felul, stiu ei. Să se pocaiasca, să se roage să aiba copii. E valabila casnicia, pentru ca sunt cununati, nu putem să dam inapoi. Insa si copilul e mare dar de la Dumnezeu.

Ii sfatuiti să incerce si ce a descoperit acum medicina? Stiti ca se face fertilizare în vitro…

Să nu cumva! Fereasca Dumnezeu să se faca asa ceva, biserica nu-i recunoaste p’astia! Nici nu se pune problema! Avem stiinta de a face asta, dar nu se poate… N-au copii, să infieze vreun copil, lucru care se întâmpla, în sfârsit, să ajute unde au copii multi, au atatea lucruri de făcut si ei!

Va rog, în incheiere, să spuneti un cuvânt de folos pentru cititorii nostri.

Domnilor cititori (rade)… Să stiti să muriti si să inviati în fiecare zi. Să stii să lupti, să te jertfesti si să mori în fiecare clipa, ca să poti să fii prezent în fiecare clipa. Să mori păcatului si să inviezi virtutii.

TRECEREA LA STILUL NOU ÎNSEAMNĂ TRĂDAREA ORTODOXIEI !

Despre caracterul necanonic şi antiortodox al stilului nou

„…cînd va fi nevoie – şi sîngele vostru să-l vărsaţi pentru păzirea credinţei şi mărturisirii strămoşeşti” (Soborul Bisericesc din Constantinopol, 1583).

Nu este un secret că adepţii trecerii la stilul nou sînt foarte departe de adevărata trăire creştinească, de Sfînta Biserică şi de canoanele ei. Cuceriţi de pretinsele valori europene, ei refuză să le vadă reversul, dorind cu orice preţ să ajungă în Europa. Chiar şi cu preţul trădării propriului neam şi a propriei credinţe. În Postul Crăciunului, care este o perioadă de pregătire pentru întîmpinarea marii sărbători creştineşti – Naşterea Mîntuitorului lumii, a Domnului nostru Iisus Hristos (7 ianuarie), aceştia, într-o euforie artificială susţinută de mass-media, trîmbiţează că doresc să sărbătorească Crăciunul pe nou, adică pe 25 decembrie, ca apoi să întîlnească, fără impedimente, şi Anul Nou. Dar sărbătorirea Naşterii Domnului cu două săptămîni înainte de eveniment este un nonsens, aflîndu-se în contradicţie cu canoanele şi pravilele sfinţilor părinţi ai Bisericii. Cine oare dintre noi îşi serbează ziua de naştere cu două săptămîni înainte de evenimentul propriu-zis?

Cu această ocazie, considerăm oportun să amintim că schimbarea stilului din 1923 a fost înfăptuită de odiosul patriarh ecumenic al Constantinopolului, ales nelegitim – Meletie Metaxakis, un aventurier, eretic şi mason, adică anticreştin şi satanist. (Este grăitor faptul că trupul lui Meletie Metaxakis, a acestui lup în piele de oaie, după moarte s-a înnegrit ca tăciunele şi elimina un lichid puturos). Stăpînirea lui nu a fost de durată, însă deosebit de dăunătoare, semănînd dezbinare în Biserică. Introducerea, la insistenţa masonilor, într-un şir de biserici ortodoxe a calendarului nou, a pus începutul unei activităţi nocive în interiorul Ortodoxiei.

Se ştie foarte bine că introducerea stilului nou în Romînia a întîmpinat o opunere înverşunată din partea poporului binecredincios. Schimbarea calendarului s-a făcut cu forţa! Oamenii erau impuşi cu brutalitate să sărbătorească pe 25 decembrie: jandarmii umblau din casă în casă, urmărind îndeplinirea ordinului. Chiar şi astăzi unii teologi romîni susţin că trecerea la stilul nou a fost o greşeală gravă. Renumitul stareţ, părintele Cleopa Ilie, întrebat fiind de călugării noştri de la Noul Neamţ despre stil, le-a spus: „Ţineţi aşa cum aţi ţinut (adică stilul iulian, vechi) şi nu schimbaţi nimic”. Mai larg privind, schimbarea stilului nu semnifică doar schimbarea calendarului, ci şi schimbarea stilului şi a concepţiilor de viaţă. Acest lucru ni-l demonstrează cu prisosinţă Europa care, încălcînd poruncile lui Dumnezeu şi canoanele Sfintei Biserici, s-a postat pe calea autonimicirii moral-spirituale. Care este idealul Europei azi? Muncă pentru bani şi bani pentru satisfacerea plăcerilor trupeşti. Aceasta-i tot. Şi aici este începutul sfîrşitului.

Trebuie să înţelegem că lipsa de discernămînt în problema stilului este deosebit de periculoasă pentru mîntuirea noastră. Un suflet avem şi trebuie să facem dreapta alegere. Cu cine sîntem – cu Sfinţii Părinţi ai Bisericii, cu tot neamul nostru ortodox, care veacuri în şir a ţinut sărbătorile după datina străbună sau cu duşmanii ce luptă împotriva lui Dumnezeu şi sapă la temelia Bisericii noastre pentru a o distruge? Unii susţin că vor să fie în pas cu Europa, cu toată lumea civilizată. Însă cu care Europă? Cu cea care este împotriva lui Hristos? Cu Europa care de mult şi-a călcat în picioare credinţa strămoşească, alungîndu-L pe Hristos de peste tot: din şcoli, din instituţii, din presă, din Constituţie, din viaţă? Cu Europa, pe care Hristos a luminat-o cu lumina adevărului credinţei şi care acum nu mai are nevoie de El: în Italia sînt scoase crucile din şcoli, în Franţa şi în Anglia este interzis portul cruciuliţei la gît, în Germania, copiii, chestionaţi cu ocazia unui sondaj, nu ştiau cine s-a născut de Crăciun. Şi dacă Europa nu mai are nimic în comun cu Hristos, atunci oare nouă ni-i în drum cu Europa?

Acelaşi lucru se întîmplă şi în America: cele zece porunci afişate mai mult de două sute de ani în instituţiile de stat, astăzi sînt lichidate, iar la ordinul lui Bush ilustratele cu felicitările de Crăciun „Merry Christmas!” („Crăciun fericit!”) brusc au fost schimbate cu „Sărbători vesele!”. Chiar şi amintirea despre Hristos îi deranjează.

Aşa-zisa lume civilizată astăzi, lipsită de adevărata credinţă în Dumnezeu, de morala creştină, înoată într-un ocean de păcate şi perversiuni, sfîrşitul cărora e iadul. Păcate, despre care auzind buneii şi părinţii noştri, roşeau de ruşine. Astăzi însă perversiunilor li se dă undă verde, adoptîndu-se legi cu privire la homosexuali, astfel viciile şi bolile societăţii fiind ridicate la rang de virtuţi.

Vreţi să sărbătoriţi Crăciunul împreună cu Europă anticreştină şi perversă pentru care această sărbătoare nici nu mai există? Sau să ascultăm de sfinţii părinţi ai Bisericii, care erau rugători fierbinţi, postitori, nevoitori ai adevăratei vieţi creştineşti? Ei, fiind luminaţi de harul Duhului Sfînt, au rînduit canoanele şi pravilele Sfintei Biserici, care stau la temelia Bisericii şi nu pot fi nici schimbate, nici revizuite. Acceptînd schimbarea stilului, îi considerăm pe sfinţii părinţi mincinoşi. Să nu admitem sacrilegiul acesta! Sau sîntem fii adevăraţi şi credincioşi ai Sfintei Biserici Ortodoxe sau – fii ai rătăcirii şi pieirii veşnice! Altă cale nu-i!

Creştinul adevărat, care se străduieşte să-şi trăiască viaţa conform poruncilor dumnezeieşti şi canoanelor bisericeşti, înţelege că păcatul este păcat şi nicidecum nu poate fi virtute. La fel este şi în problema stilului: aici nu pot fi dubii – cine schimbă stilul rînduit de soboarele universale ale Bisericii, singur pe sine se dă blestemelor straşnice ale acestor soboare.

Chiar de la apariţia stilului gregorian (stilul nou), Biserica Ortodoxă l-a negat cu vehemenţă, întărindu-l pe cel ortodox. Patriarhul Ecumenic Ieremia al II-lea (Tranos) (†1595) a mustrat aspru calendarul gregorian (stilul nou) ca fiind o operă a papalităţii, – ostilă Răsăritului Ortodox – şi vedea acest calendar ca o inovaţie caracteristică unui sistem de inovaţii papale opuse tradiţiei Răsăritului Ortodox, considerîndu-l o armă a politicii papiste de cotropire a Bisericilor ortodoxe.

Soborul Bisericesc din Constantinopol (1583) convocat de patriarhul ecumenic Ieremia al II-lea, în decretul său trimis tuturor Bisericilor din Răsărit a declarat: „Cine nu urmează obiceiurilor Bisericii şi hotărîrii poruncite nouă de cele Şapte Sfinte Soboare Ecumenice cu privire la Sfîntul Paşte şi a sărbătorilor de peste an instituite prin buna lege ce trebuie să o urmăm, dar doreşte să urmeze pascalia gregoriană (stilul nou) cu sărbătorile de peste an, acela cu astronomii cei fără de Dumnezeu se opune tuturor hotărîrilor Sfintelor Soboare şi vrea să le schimbe şi să le slăbească – să fie anatema, lepădat de Biserica lui Hristos şi adunarea credincioşilor. Voi, însă, binecredincioşilor creştini ortodocşi, rămîneţi în aceea cum aţi fost învăţaţi, născuţi şi educaţi, – cînd va fi nevoie – şi sîngele vostru să-l vărsaţi pentru păzirea credinţei şi mărturisirii strămoşeşti”.

Iar patriarhul ecumenic Chiril al V-lea în adresarea sa din 1756 aplică tuturor creştinilor care au primit stilul nou blesteme grozave ce vizează atît viaţa vremelnică, cît şi cea veşnică: „Iereu sau mirean, să fie lepădat de Dumnezeu, blestemat şi după moarte să nu putrezească şi să se afle în muncile veşnice… Aceştia să moştenească lepra lui Ghiezie şi sugrumarea lui Iuda, pe pămînt să fie precum Cain, gemînd şi tremurînd şi mînia lui Dumnezeu să fie pe capetele lor şi moştenirea lor să fie cu Iuda-trădătorul şi cu iudeii urîtori de Dumnezeu. Îngerul lui Dumnezeu cu sabia să meargă pe urmele lor în toate zilele vieţii lor şi să fie sub toate blestemele Patriarhilor şi Soboarelor, sub veşnica lepădare şi în muncile focului veşnic. Amin. Aşa să fie!”.

Aceste blesteme nimeni nu le-a anulat.

Iubiţi fraţi şi surori! Să ne ferim de neascultare!

Bisericile Ortodoxe care au rămas fidele calendarului ortodox (stilului vechi) sînt cea Rusă, Sîrbă, a Ierusalimului, a Georgiei şi a Sfîntului Munte Athos.

În fiecare an în Sîmbăta Mare, înainte de Paşti, la Mormîntul Domnului din Ierusalim, doar pe stilul vechi şi numai în prezenţa ierarhilor ortodocşi, are loc Pogorîrea Focului Sfînt. Această minune este o dovadă uluitoare a adevărului şi măreţiei Bisericii Ortodoxe.

Cu noi este Dumnezeu!

Eu m-am născut ca să iubesc!

O întrebare care se pune din ce în ce mai des: Ce s-a întâmplat cu iubirea faţă de aproapele?

Milioane de oameni se simt neajutoraţi, înfricoşaţi şi nenorociţi, neavând unde să se îndrepte pentru a primi ajutor. V-aţi întrebat câţi oameni mănâncă singuri, se plimbă singuri, dorm singuri, vorbesc singuri? V-aţi întrebat câte persoane manifestă o dorinţă activă de a-şi îndrepta atenţia spre cei necăjiţi şi să se comporte cu iubire faţă de aceştia?

Dar, atenţie! Să nu cădeţi în capcana perfidă de a confunda dorinţa pasivă cu cea activă!

Cu durere în suflet, iată ce a mărturisit o femeie:

"Într-o seară, o văduvă care locuia la acelaşi etaj cu mine, a sunat la uşa mea şi mi-a spus că se simţea singură. I-am răspuns politicos, dar fără menajamente, că eram ocupată.

Femeia şi-a cerut scuze pentru deranj şi a plecat. Mă simţeam foarte mândră de mine că nu mă lăsam prinsă în capcana de a asculta o persoană plictisitoare. Femeia cu pricina a mai încercat şi la alţi vecini. Am rezistat! (...) În seara următoare m-a sunat o prietenă şi m-a întrebat dacă o cunoşteam pe femeia din clădirea mea care se sinucisese cu o noapte în urmă". Ce lecţie dură! Cât de confortabilă este indiferenţa şi condamnabilă, dar cu ce repercusiuni asupra celor din jur!

Se ştie că indiferent de vârstă, începând cu copiii şi terminând cu bătrânii, cei privaţi de iubire pot muri. A muri din lipsă de iubire nu este o vorbă în vânt, este o cutremurătoare realitate. O fată de 15 ani, înzestrată cu multe daruri fizice, spirituale, materiale dar lipsită de dragoste, a lăsat următorul bilet înainte de a-şi pune capăt zilelor: "Iubirea înseamnă să nu te simţi singur..."

Cu puţin timp în urmă, comentând pe marginea urii etnice din fosta Iugoslavie, un ziar scria: "Se pare că motto-ul acestui an a fost: "Să urăşti pe aproapele tău". În timpul conflictelor din Bosnia şi Herţegovina, peste 1 milion de oameni au fost forţaţi să-şi abandoneze locuinţele, iar zeci de mii au fost ucişi. De către cine? De către "vecinii noştri", oameni pe care noi îi cunoaştem...

"Trăiam împreună în pace", circa 3.000 de oameni hutu şi tutsi dintr-un sat din Rwanda: "Istoria acestui sat este istoria Rwandei; hutu şi tutsi locuiau împreună, încheiau căsătorii între ei, nu ştiau şi nici nu-i interesa cine era hutu şi cine era tutsi. Apoi, pe neaşteptate, s-a întâmplat ceva... şi au început măcelul".

La fel în Israel evreii şi arabii, trăiesc împreună, totuşi cât de mult se urăsc unii pe alţii. Pe parcursul acestui secol, au mai existat situaţii asemănătoare în Islanda de Nord, India, Pakistan, Malaysia, Indonezia, S.U.A.(problemele rasiale, practici reconciliabile). Lista cu exemple de ură etnică sau religioasă poate continua şi din nefericire nici ţara noastră nu este exceptată.

Niciodată nu a mai existat în lume atâta lipsă de iubire. Asemenea iubirii şi ura se învaţă şi cu preponderenţă în prezent. Dar ceea ce este şi mai paradoxal şi mai grav este că îndeosebi bisericile sunt cele care nu i-au învăţat pe membrii lor să iubească. Binecunoscutul ziar francez "Le blonde" pune următoarea întrebare: "Cum poate cineva să nu se gândească la faptul că hutu şi tutsi care se războiesc în Burundi şi Rwanda au fost instruiţi de aceiaşi misionari creştini şi au frecventat aceleaşi biserici?" De fapt, este o naţiune 70% catolică.

La începutul acestui secol a început a pătrunde în Europa comunismul şi ateismul. Cu cât bun simţ şi durere un teolog ceh spunea în 1960:"Doar noi, creştini suntem răspunzători de comunism... Amintiţi-vă că aceştia (comuniştii) erau cândva creştini. Dacă nu cred într-un Dumnezeu drept, a cui este vina?"

Să ne gândim la ce au făcut bisericile în timpul primului război mondial. Generalul de brigadă englez Frank Wazier făcea următoarea observaţie la acest război: "Bisericile creştine sunt cei mai pricepuţi stăruitori ai setei de sânge şi am profitat de ele cât am vrut."

Mai târziu, după cel de-al doilea război mondial imediat Times scria: "În trecut ierarhia catolică din fiecare ţară a susţinut aproape întotdeauna războaiele naţiunii ei, binecuvântând trupele şi rugându-se pentru obţinerea victoriei, în timp ce, de cealaltă parte, un alt grup de episcopi se ruga în public pentru rezultatul opus."

Totuşi, Isus Hristos a dat dovadă de iubire în toate activităţile Lui, iar apostolul Pavel a scris: "Voi singuri sunteţi învăţaţi de Dumnezeu să vă iubiţi unii pe alţii" (1Tesaloniceni4:9). Creştinii adevăraţi sunt fraţi şi surori în Isus Hristos şi ei nu şi-ar face niciodată, efectiv niciodată, rău unul altuia în mod intenţionat. Pe bună dreptate un ziar indian afirma: "Religia a fost stindardul sub care s-au comis cele mai hidoase crime."

Există, deci, un motiv bine întemeiat pentru care generaţia noastră se caracterizează printr-un dispreţ crud faţă de alţii. Dumnezeu ne dă răspunsul. Biblia, Cuvântul Său, numeşte timpul în care trăim "zilele din urmă". Profeţia biblică spune că aceasta este o perioadă în care oamenii nu au o afecţiune naturală.

În ceea ce priveşte aceste "timpuri grele", cărora cu greu li se poate face faţă, numite în Scriptură şi "sfârşitul veacului", Isus Hristos a profeţit că "dragostea celor mai mulţi se va răci" (2 Timotei 3:1-5; Matei 24:3,12).

Deci, lipsa de iubire din prezent se numără printre dovezile care atestă că trăim în ultimele zile ale acestei lumi.

Din fericire, mai înseamnă şi faptul, că în curând, această lume de oameni nelegiuiţi va fi înlocuită de o lume nouă în acre va domni iubirea (Matei 24:3-14). Dar noi vom avea parte de privilegiul de a trăi într-o lume în care toţi oamenii se vor iubi unii pe alţii şi vor trăi împreună în pace? Cum îi putem recunoaşte pe aceşti oameni şi să ne putem alătura lor.

Isus Hristos a spus continuatorilor Săi că ei aveau să fie recunoscuţi datorită iubirii care depăşeşte barierele rasiale, naţionale şi de orice altă natură. El a spus: "Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii."

Învăţăturile lui Isus Hristos despre iubire au fost susţinute prin propria Sa viaţă, prin exemplul Său personal. Ucenicii au continuat modelul de iubire a lui Isus într-un mod care a stârnit interesul şi admiraţia contemporanilor. Tertulian a scris despre modul de vieţuire al primilor creştini "Priviţi cum se iubesc unii pe alţii şi cum sunt gata să moară unii pentru alţii." Meditând asupra aceluiaşi subiect, un iniţiat în ştiinţele politice a pus următoarea întrebare: "Şi L-ar putea imagina pe Isus aruncând grenade în duşmanii Săi, folosind o mitralieră, manipulând un aruncător de flăcări, aruncând bombe nucleare sau lansând rachete ucigaşe sau ar mutila mame şi copii?" ABSURD! "Dacă Isus nu a putut face acest lucru, întru-cât nu ar fi fost consecvent cu Sine Însuşi, cum putem face noi acest lucru şi, în acelaşi timp, să-I rămânem fideli?"

Dar Isus merge mai departe şi ne cere să-i iubim pe cei care efectiv ne urăsc, ne fac rău. Faptul de a ne iubi duşmanii este în armonie cu proverbul biblic: "Dacă este flămând vrăjmaşul tău, dă-i pâine să mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea."

Un astfel de comportament poate va fi refuzat la început, va crea surprindere, mirare dar până la urmă iubirea va învinge şi cei mai aprigi duşmani. Inima le va fi înmuiată de iubirea pe care le-o vom arăta-o necondiţionat.  Chiar dacă nu o vor recunoaşte făţiş, inima lor va porni pe făgaşul schimbării şi, de fapt, asta ne este ţinta. Dacă prin iubirea noastră am ajutat ca o inimă de piatră să se transforme într-una de carne, viaţa nu ne-a fost în zadar: am înseninat Faţa Domnului, am şters o lacrimă Mântuitorului, am primit mângâierea Duhului Sfânt şi am dus-o mai departe în lume, din om în om, din inimă în inimă, până la marginile pământului. De ajuns mie!